O să vă povestesc aici despre primul caz umanitar de care am ales să mă ocup, acum mai bine de doi ani de zile. Și, cu toate că a fost vorba în final de coșmarul oricărui om care inițiază o campanie, privesc astăzi în urmă și îl consider cea mai importanta lecție pe care puteam să o primesc din acest punct de vedere și care mi-a servit la formarea unui “stil de lucru” care cu greu mai poate da greș.
Devenisem deja administrator pe Români în Londra Oficial și cazurile de repatrieri erau la ordinea zilei. Administratorii grupului se ocupau oarecum prin rotație de ele și așa a sosit și rândul meu.
O fata tânără, de 24 de ani, frumoasă ca în povesti, decedată din cauza unei tumori fulgerătoare. Trupul era la morgă de ceva vreme, iar sora si iubitul fetei căutau disperați metode să o repatrieze. Cazul a ajuns la mine prin cineva din comunitate și am zis ok, mă ocup!
Am început prin a intra în contact cu aparținatării. Pentru că nu o dată s-a întâmplat ca o campanie să fie începută la chemarea prietenilor sau rudelor îndepărtate și familia să nu fie de acord, din varii motive.
De asemenea, am decis să deschidem noi, cu conturile noastre, campania, ca să putem controla ce și de la cine vine și mai ales unde se duce. Asta pentru că tot așa, nu puține au fost cazurile în care conturile pentru diverse campanii date erau ale rudelor sau prietenilor care DA, uneori profită și fac bani din moartea cunoscuților (știu: trist, dar real).
Așa că am adunat repede câteva poze ale bietei fete care murise și am încropit o scurtă poveste despre ea. Am pus imediat pe picioare un cont de gofundme (recomand platforma tuturor celor care vor să strângă transparent și eficient bani pentru diverse cauze) și am postat povestea pe grup. A fost de impact și donațiile au început să curgă. Cinci euro de aici, zece de dincolo, în nici 24 de ore aveam deja vreo 2000 euro din cei 3500 pe care ne propusesem să îi strângem pentru repatriere, bilete de avion pentru sora și iubit și câțiva bănuți pentru înmormântare.
Între timp, păstram in mod constant legătura cu familia ca să aflam câți bani au mai strâns și direct în conturile lor (publicasem pentru cei care preferau această metodă și contul direct al iubitului – mare greșeală!), pentru că nu voiam să iau o centimă în plus de la donatori. Știam foarte bine că în maxim câteva săptămâni va urma un alt caz și că trebuie să cerem bani cu decență și mare atenție.
Nu știu alții cum sunt dar eu, dacă știu că e vorba de banii altcuiva dați pe cuvântul meu, nu dorm noaptea de grijă ca totul să fie transparent până la ultimul cent. Și sunt perfect conștientă că toată încrederea acumulată în ani de zile se poate duce pe pustiu din cauza celui mai mic gest negândit. Și mai știu că din toate sutele de mii de membri pe care grupurile pe care le administrez le adună, sunt maxim câteva sute de oameni care donează mereu și care se bazează pe ceea ce le spun eu. Iar asta este ceva absolut incredibil și neprețuit, dar în aceeași măsură limitat de posibilități și de care am grijă să nu fie forțat prea mult.
Așa că, revenind la povestea noastra, am avut nenumarate conversații cu iubitul fetei. Un om extraordinar, care nu știa cum să îmi mai mulțumească, care plângea la telefon si care efectiv era recunoscător lui Dumnezeu pentru ajutorul primit. Îmi spunea ce bănuți mai are in cont (îi intrasera deja în jur de 800 de lire tot din donații de pe grup), ne sfătuiam legat de cât mai trebuie și ne îmbărbătam reciproc: eu pe el ca să reziste până când fata va fi îngropată creștineste, el pe mine până când ajungem să convingem suficienți oameni de necazul familiei.
Un mare rol în toată această campanie l-a avut și Valentina, membră veche a grupului, româncă stabilită în Scoția. Care, la vreo două seri după ce tot ea îmi adusese în vedere cazul, m-a sunat să îmi dea o veste extraordinară: mai mulți români care lucrau pe un șantier din zonă avuseseră ziua de salariu și strânseseră mână de la mână bani pentru cazul nostru, pe care îl văzuseră pe grup: 1800 de lire. Pe care șeful de șantier îi dăduse direct iubitului fetei. După ce am țopăit amândouă cu lacrimi de fericire în ochi, am așteptat și semn de la iubitul fetei, ca să putem să ne socotim. Cazul era efectiv rezolvat!
Aștept…și aștept…și iar aștept…nimic. Între timp, în contul campaniei mele, banii continuau să se strângă, iar eu nu știam ce să fac. Așa că Valentina l-a sunat pe iubitul fetei și l-a întrebat cum mai este, dacă are vreo veste pentru noi. Plângea de se scutura cămașa pe el, dar nici vorbă de bani. Când în final Valentina a decis să îl intrebe de la obraz despre suma primita de la muncitorii români, omul a început să scoată colții. Și el și sora fetei decedate: că de ce ne interesează pe noi de banii lor, că acele donații sunt PENTRU EI și că este strict problema lor ce și cum fac cu banii. Am înlemnit ascultând înregistrarea discuției telefonice și mi-am dat seama că sunt într-o situație puțin spus incomodă.
Acești oameni care nu mai știau ce si cum să facă pentru a ne determina să le strângem bani se transformaseră într-o secundă în niște oameni fără pic de morală și fără niciun respect față de cei ce le daduseră ajutor într-un moment extrem de delicat al vieții lor. Le-am spus clar că acei bani nu sunt pentru ei și nu sunt ai lor, sunt banii celor care au vrut să ajute o fata decedată să fie îngropată în țara în care s-a născut. Nu sunt bani donați pentru familie, nu sunt bani donați pentru iubit. Sunt bani pentru repatriere și atât. Așa cum cerusem și așa cum spusesem că vor fi.
Țin minte și acum că era undeva la miezul nopții și mă uitam la ecranul laptopului unde se strănsese suma pe care eu o cerusem pentru repatrierea fetei, în contul campaniei pe care o inițiasem. Dar știam că familia deja primise și strânsese banii din alte părți, tot pe cuvântul și la apelul nostru, și nu mai avea nevoie de ei, deși îi dorea din tot sufletul!
Aveam, după ce am gândit un pic, trei variante: să dau banii familiei, ca să nu creez un scandal care putea să umbrească viitoarele campanii în care oameni de bine puteau fi ajutați, să țin banii în acest cont pentru următoarea campanie, sau să dau banii înapoi donatorilor. Pentru că efectiv nu puteam să mai dau bani acestor oameni după ce înțelesesem că îi interesează de biata fată mai puțin decât pe un străin și pentru că nu puteam eu să decid dacă toți donatorii din această campanie vor dori să ajute neapărat la urmatoarea, oricare ar fi fost ea, vedeam cum se restrânge totul spre ultima variantă.
M-am sfătuit cu colegii, cu prietenii mei care știau ce se întâmplă și a trebuit să iau cea mai controversată și mai greu de explicat măsură pe care am luat-o vreodată în vreuna dintre campaniile noastre: să dau înapoi până la ultimul cent toți banii fiecărui donator.
Așa că am pornit cu telefonul o transmisie în direct pe grup și am filmat în timp ce apăsam butonul “refund” pentru fiecare din sutele de donații primite.
Știam că vor fi cerute explicații, stiam că gestul meu va ridica semne de întrebare, dar era și a fost cel mai onest lucru pe care îl puteam face față de oamenii care, repet, crezuseră în noi și întinseseră o mână doar la chemarea noastră. Am încercat să evit să dau detalii despre întregul scandal petrecut și am ales să spun doar că banii s-au strâns din alte surse și că preferăm să restituim tot pentru că știm cu siguranță că din păcate va mai fi nevoie de ajutor în perioada imediat următoare. Iar totul era perfect adevărat. Lăsam însă deoparte elementele de cancan.
Au urmat crizele de frustrare ale iubitului și surorii fetei: ne-au înjurat, ne-au amenințat cu poliția, cu avocați, au aparut prin presă făcându-ne escroci și în toate felurile. Am cerut drept la replică în toate publicațiile care scriseseră aceste minciuni și am trecut cu calm și seninătate peste toate aceste mizerii. De ce? Pentru că știam că luasem decizia cea mai bună în fața celor care contau, a oamenilor cu suflet care doriseră să ajute.
Nu știu ce s-a mai întâmplat cu fata decedată. Înțelesesem la un moment dat că s-au strâns de trei ori, din diverse surse, banii de repatriere, iar ea era tot la morgă. Probabil, într-un final, a fost înmormantată undeva…și sper că și-a găsit liniștea și pacea. Ea și părinții ei bătrâni aflați într-un sat sărac din România.
Vă spuneam că acest caz a fost o lecție. Și vă explic și de ce: pentru că am înțeles să nu mai dam niciodata banii rudelor. Am găsit colaboratori direct la firmele de repatriere, s-au negociat tarife și din acel moment contravaloarea transportului a fost achitată direct lor, cu factură si chitanță.
Am înțeles că pentru fiecare caz trebuie să strângi documente legale: diagnostice, sunat la spital, certificate de deces, copii după buletine și orice altceva poate să dovedească fără niciun dubiu că situația la care te angajezi să ajuți este reală.
Am înțeles să nu public sau distribui niciodată campaniile în care apropiați sau prieteni ai persoanelor aflate la greu strâng bani. Prefer întotdeauna să inițiez propria campanie și să direcționez banii fix acolo unde este nevoie, în mod direct și nemijlocit, putând oricând să public sau să dovedesc de la un cap la altul de unde au venit banii și ce s-a întâmplat cu ei.
Am înțeles că uneori ajuți oameni care nu îți plac, care poate nu au reacțiile pe care tu le aștepți, iar asta este în regulă. Dacă ajuți, ajuți efectiv pentru a face bine. Alegi necazul pe care vrei să îl îndrepți și atât. Nu este dreptul nimănui să judece omul din spatele dramei. Alegi să ajuții sau alegi să nu o faci. Și asta este tot.
Și nu! A distribui pur și simplu un caz în care nu te implici, în care nu donezi, pe care nu îl verifici, sau de care nu ești sigur că a fost verificat nu înseamnă că faci o faptă bună! Înseamnă că deschizi mai departe o capcană în care alții pot pica.
Văd pe tot internetul o multitudine de cazuri publicate de diverse persoane si distribuite de altele. E o pădure imensă cu extrem de multe uscaturi. În care cineva cu intenții bune, dar fără prea multă experiență, se poate pierde foarte ușor. Sunt povești care smulg lacrimi, poze la care te gândești noaptea înainte de a adormi, dar care scuturate bine lasă în urmă de cele mai multe ori o poveste falsă a cuiva care vrea bani gratis.
Sa nu aveți niciodată rețineri în a cere detalii, dovezi: cine sunt oamenii aceștia care cer bani? Ce documente pun la dispoziție? Au un număr de telefon la care pot fi sunați? La ce spital sunt internați sau la ce morgă se află trupul? Încercați să aflați dacă povestea este reală înainte de a vă deschide sufletele și de a dona bani cuiva care poate vă minte. Cereți aceste detalii celor care organizează campania! Nu de alta, dar sunt atâția cei care au nevoie în mod real de ajutor, încât este păcat să fie nedreptățiți de astfel de escroci.
Da, pot să vă mai povestesc despre un băiat cu suflet mare care era gata să trimită 1000 de lire unei fete “bolnave” de cancer care îi scria de câteva săptămâni prin ce chin trece într-un spital din Brașov. Și care, în momentul în care la sugestia mea a fost întrebată de medicul curant și de o fotografie cu diagnosticul a disparut în ceață, omul rămânând cu banii în buzunar.
Da, pot să vă spun și despre familiile care voiau neapărat să “angajeze” ele firma de repatriere, bineînțeles la niște tarife amețitoare și care au refuzat organizarea campaniei doar pentru că noi am dorit să achităm direct costul transportului fără a trece banii prin conturile lor.
Da, pot să aduc aminte despre cazul în care a fost refuzat ajutorul nostru doar pentru că doream să transportăm două trupuri cu aceeași mașină, ca să cerem mai puțini bani donatorilor și cum familia care ne refuzase a revenit la gânduri mai bune după două săptămâni, când deja era prea târziu.
Da, pot să vă zic despre familia căreia îi arsese casa și care deja făcea furori pe internet cu campania de ajutorare, dar care la prima tentativă serioasă de verificare a realității a dat bir cu fugiții.
Da, pot să vă spun și despre doamna bolnava pe care am ajutat-o și care atunci când știam că a strâns banii și a fost rugată să confirme a spus să ne calmăm, că nu are timp mereu să trimită mesaje, că are și ea viața ei…
Prefer însă să vă spun despre familia unui bărbat care a murit in UK lăsând în urmă doi copii si o familie cu posibilitati reduse, dar care și în zi de azi donează în fiecare caz publicat de noi, fără întrebări și fără excepție. Pentru că ei deja știu că totul este verificat și în regulă si pentru că vor să ajute așa cum și ei au fost ajutațuii.
Prefer să aduc aminte despre oamenii bolnavi pe care i-am ajutat care și acum trimit în privat fotografii despre evoluția in bine și despre viețile lor.
Prefer să zâmbesc cu gândul la fetița salvată efectiv de la moarte de grupul MMTCG, care a inițiat nu mai puțin de trei campanii pentru ajutorarea ei și a avut succes in toate.
Prefer să dau exemplu cazul despre tatăl văduv cu șase copii căruia i s-a reconstruit tot prin MMTCG casa, de la pereți până la dotare cu frigider și aragaz.
Prefer să vă spun despre mobilarea spitalului de copii din Timișoara cu noptiere pentru pătuțurile copilașilor internați acolo.
Prefer sămă gândesc la băiatul bolnav de cancer care mi-a scris plângând că nu credea că există oameni buni și care a fost copleșit atunci când a vazut ca cineva a donat o mașina pentru campania lui.
Prefer să vă povestesc despre lista de oameni pe care o am la dispoziție atunci când organizez o campanie și care m-au rugat să îi anunț de fiecare dată, pentru că vor dona fără îndoială și fără semne de întrebare. Și așa și fac, de fiecare dată.
Prefer să vă arăt toate lucrurile minunate pe care le putem face atunci când reunim oameni cu suflet de aur. Pentru că asta contează, în final. Și aceasta este de fapt miraculoasa recompensă din spatele unor ani de zile în care încerci să dovedești că nu vrei să faci nimic altceva decât un bine dezinteresat cuiva nefericit și necunoscut de cele mai multe ori.
Am scris acest articol lung astăzi, după ce aseara am vazut o campanie în care o domnișoara cerea cu lacrimi de crocodil bani pentru o afecțiune banală si care cu un pic de răbdare poate fi tratată în mod gratuit în orice spital din Anglia. O afecțiune despre care în video se plângea că o țintuieste cu dureri groaznice în casă. A uitat însă să specifice în filmuleț cum cu o seară înainte fusese la un stand-up comedy și cum dăduse dovada că este în cea mai bună formă posibilă.
Rezultatul filmulețului ei? A strâns 2000 de lire de la donatori și a inchis astăzi campania, ștergând și video și tot.
Stăteam și mă uitam la lista cu numele donatorilor și cu sumele donate. 50 de lire, 100 de lire, 7 lire, 19 lire…. Și prin fața ochilor mi se derulau fetele si ochii celor care despre care știu că în acest moment au nevoie de ajutor real. Ochii fetitei care moare in clasa a patra pentru ca nu are destui bani de medic, ochii mamei care nu mai știe de unde să scoată bani pentru nevoile copilului cu dizabilități, ochii fetei bolnave de cancer la 23 de ani. Toți așteapta cuminți în mesagerie să le vină rândul la ajutor. Și mă gândeam cât bine ar fi făcut oricăruia dintre ei sumele din campania lipsită de orice bun simț a domnișoarei cu lacrimile de crocodil…
Sau cât bine ar fi putut ea face altora, în schimbul unei sume de 2000 de lire care nici nu te îmbogățesc si care ți-au pătat onoarea în mod ireversibil.
În final, aș dori să las doar un îndemn: faceți necontenit bine, acolo și atât cât puteți. Dar faceți-l cu cap și în mod real. Iar astfel, lumea poate deveni în mod sigur mai bună și mult mai frumoasă…pentru noi toți și pentru cei care sunt mai puțin norocoși…
