Tezaurul pierdut

Ţin minte şi acum supărarea profundă a unui prieten bun din seara când i-am spus că am luat hotărârea să părăsesc România. Am recunoscut în el aceleaşi sentimente care mă încercaseră şi pe mine de multe ori înainte, de fiecare dată când simţeam că încă un camarad parasea “barca” în care mă zbăteam şi eu să ieşim la mal.

 

Nu o dată numărasem în minte, atunci când îmi era greu, când mai deschideam un plic de la ANAF sau când se mai dubla vreo taxă pe cei care, la fel ca şi mine, gândeau şi simţeau că aşa nu se mai poate. Si mergeam înainte mânată de ideea şi sentimentul că suntem mai mulţi pe baricadă şi ca într-o zi o să facem ceva ca să fie bine. De fiecare dată însă când încă unul renunţa la a se mai bate cu morile de vânt, mă cuprindea aceeaşi tristeţe pe care am văzut-o la prietenul meu, atunci când l-am anunţat că plec şi eu.

Mi-am dat seama, făcându-mi bagajul, de cât de puţine erau lucrurile care mă ţineau în loc şi pe care mi le invocasem de ani de zile ca piedici de neîndepărtat. Toate erau simple, mai simple decat aş fi crezut. Singurul lucru complicat era şi a rămas acea povara din subconştient, acel regret sufletesc de a pleca de lângă ce iubeşti, de lângă identitatea şi locurile care iată, chiar şi după câţiva ani sunt prezente mereu, ca o umbră, în fundalul oricăror decoruri în care mă regăsesc.

Am ajuns în Irlanda, fără să cunosc sau să am intenţia să cunosc acolo alţi români. De ce? Pentru că toţi românii din Diaspora mi se spusese şi insuflase că provin din medii sărace, cu educaţie precară, stiţi voi…căpşunari şi servitori în ţări străine…toţi ”rataţii” României…pentru că aşa erau de părere toţi cei cărora le place mai mult să râdă de cel ce îi este aproape, decât să ia atitudine împotriva adevăratului cancer ce macină România…

La ceva vreme i-am cunoscut pe L., medic la Urgenţe, şi D., care atunci studia pentru un MAB în marketing. Un cuplu frumos, doi oameni educaţi, prietenoşi, cu şimtul umorului şi foarte profesionişti. M-am bucurat că am avut norocul ca din toata marea de lume de slaba calitate plecată din ţară (aşa cum este ea descrisă şi vazută de către “patrioţi”) să dau eu fix peste aceşti doi oameni deosebiţi!

Apoi l-am cunoscut pe T., un profesionist IT, sclipitor de deştept şi un om pe care firmele din domeniu îl voiau oricând în echipele lor. Printre prietenii lui i-am cunoscut pe alţii, mulţi, toţi cu familii, situaţii materiale foarte bune, toti serioşi şi profesionişti.

Apoi l-am cunoscut la hotelul unde am lucrat în Dublin şi pe A., un tip vesel, inteligent şi cu un umor dezarmant, cu care discutam ore întregi politica din ţară. Si pe D., camerista, care venea şi pleca de la serviciu mereu încălţată în pantofi cu toc şi aranjată la patru ace, o femeie mândră şi care îşi câştigase respectul tuturor colegilor prin caracterul şi comportamentul ei ireproşabil.

Când am ajuns la Londra, numărul exemplelor a devenit copleşitor. De la primii oameni pe care i-am cunoscut aici, am descoperit “comoară” dupa “comoară”, oameni pe care aş vrea şi mi-aş dori să îi pot arăta de zeci de ori fiecăruia dintre cei care seara pun liniştiţi capul pe pernă, crezând că cei plecaţi din România nu sunt nicio pierdere, ba mai şi scapă câte o înjurătură la adresa lor.

Am întâlnit oameni care au parasit ţara pe vremea comunismului, riscându-şi efectiv viaţa trecând Dunărea înot şi ajungând mai apoi medici de top în Statele Unite, pe alţii care au plecat înaintea aderării la Uniunea Europeana şi care au trecut spre Anglia pe osii de tiruri sau ascunşi prin trenuri de marfă zile întregi, sau alţii care au plecat cu autocarul, două valize şi bani împrumutaţi de la cunoştinţe.

“Am ridicat de două ori steagul României pe primele locuri la competiţii europene şi mondiale…” îmi spune A., care apoi povesteşte râzând cum a venit la Londra şi la început a spălat vase.

“Mi-e dor să fac televiziune” îmi spune L., profesionist cu acte, care a predat tehnici de filmare la universităţi în România şi care acum lucrează, la fel ca şi mine, într-un restaurant londonez.

“Nu mă mai puteam umili într-un sistem nedrept”, îmi spune şi A., asitenta într-un sat din România şi ajunsă acum manager de top într-o companie de sănătate britanică.

“Nu am avut bani de bilet de avion…şi atunci a mers sora mea cu mine la bancă şi a scos toţi banii de pe un card de credit al cumnatului meu…şi mi-a zis: surioară, ăştia sunt tot ce am. Să îţi fie bine şi să îţi ajute! Acum sunt aici şi ea şi familia ei…Ne-am luat case pe aceeaşi stradă…şi am adus-o şi pe mama lângă noi…”

I-am întrebat pe toţi dacă ştiau, când au plecat, unde se duc, ce îi aşteaptă sau ce vor face. Zâmbesc şi spun: “habar nu aveam…Am ştiut doar că nu mai vreau să stau în România, că trebuie sa plec”.

Toţi au regretul că nu au făcut pasul mai devreme, că au aşteptat şi sperat atât ca lucrurile să se schimbe măcar puţin în bine. Şi toţi privesc acum la ce se întâmpla în România şi spun acelaşi lucru: “bine că am plecat, că uite cine a ajuns să conducă ţara!”.

Si, dacă în urmă cu ceva ani, Diaspora era formată din oameni care plecau şi reveneau pentru a investi în România până la urmă, fie ca era vorba de case, maşini sau alte lucruri, în ziua de astăzi înfăţişarea comunităţilor româneşti de peste graniţă îţi smulge cel puţin un oftat: copii, părinţi, bunici, familii întregi care au decis să rupă toate legăturile cu ţara şi să se “înregimenteze” totalmente în societăţi străine, aducându-şi aportul considerabil la dezvoltarea şi bunăstarea altor ţări.

Ma uit zi de zi şi clipă de clipă la ce vieţi liniştite au reuşit toti aceşti oameni să îşi creeze prin ţări străine, în locuri unde tuturor le-a fost mult mai greu sa obţină totul decât le-ar fi fost ACASĂ, dacă ACASĂ aveau parte de o societate corectă şi de un stat care îşi respectă cetăţenii. Era suficient.

Am scris acest articol pentru că am vazut, pentru a mia oară, cum o postare despre tezaurul României care este în posesia ruşilor de zeci de ani de zile a stârnit pentru a milioana oară mii de comentarii şi polemici, patriotism şi pumni în tastaturi, văicareli despre cât de oropsit este poporul român, despre ce duşmani a avut acum 100 sau 1000 de ani. Un continuu vaiet mioritic, stins în comoditatea unei ignoranţe şi laşităţi care îţi transformă urletul mut într-un bilet de plecare spre alte ţări.

O ignoranţă agresivă care ne face să fim răi şi fără discernamant în lanţul care ne subjugă. Care ne face să lătrăm pe cei din jur indiferent ce hram poartă şi să pupăm mâna celui care a bătut lanţul în cuie, dar ne aruncă zilnic o bucată veche de pâine rămasă de la masa la care se îndestulează.

O laşitate care ne face să credem că numai cei proşti şi slabi au plecat din ţară, pentru că nu au fost la fel de buni şi capabili ca noi. Care cu siguranţă acolo unde sunt trăiesc o viaţă de sclavi săraci şi oropsiţi, pentru că a realiza adevărul şi a înţelege exact fenomenul ar însemna să ne ridicăm împotriva celor pe care i-am învestit cu drept de viaţă şi de moarte asupra sorţii noastre, a părinţilor, bunicilor şi copiilor noştri. Şi e mult mai uşor să ne înjurăm între noi, fără consecinţe reale, decât să ne facem dreptate acolo unde trebuie.

Realitatea este că adevăratul Tezaur pierdut al României sunt toţi cei plecaţi din ţară în ultimii ani. Şi cei care pleacă acum, când voi citiţi aceste randuri. Toţi cei care s-au oferit pe tavă unui stat care i-a refuzat şi le-a spus că nu are nevoie de ei. Toţi cei care au făcut eforturi mari şi inutile ca să schimbe ceva, să strige adevăruri şi dureri şi pe care majoritatea celor din jur a încercat să îi reducă la tăcere. Pentru că tăcerea e confortabilă şi nu expune la riscuri. Nu îi face pe hoţii la cămăşi albe şi cravată să apese pedala de frână a maşinilor de lux din care ne sfidează şi să ne ameninţe existenţa. Si cărora le convine de minune faptul că cei mai vehemenţi contestatari ai lor au ales să plece şi sa îi lase să îşi facă averile ilicite în linişte şi pace.

Iar voi, toţi cei care aţi ales să fiţi muţi şi să întoarceţi vorbele împotriva propriilor voştri fraţi doar pentru că ei au ales altceva pentru vieţile lor, voi sunteţi creatorii, complicii şi întreţinătorii monştrilor care astăzi conduc România!

Indiferent cine sunteţi şi ce gândiţi citind aceste rânduri, să ştiţi că majoritatea celor plecaţi din ţară vă iubeşte în continuare. Şi vă vrea binele. Vouă şi României NOASTRE! Pentru că, vreţi, nu vreţi, de sufletul românesc şi România nu ne poate priva nimeni niciodată. Indiferent câte legi, taxe sau măsuri vor exista pentru a ne determina să nu ne mai pese, ne pasă! Şi prin venele noastre nu va curge niciodată altceva decât sânge românesc…

Iar eu şi mulţi dintre noi cei plecaţi am votat de fiecare dată….voi??

Comments

comments

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: