Poveste despre NHS sau cum a fost la spital la englezi

Am vrut sa petrec Paştele alături de câţiva prieteni buni stabiliţi la Cardiff, aşa că vineri pe la prânz m-am îmbarcat cu caţel cu tot în maşină şi am plecat plini de voie bună la drum.

Peste noapte m-am trezit din cauza unei dureri groaznice de ureche, pe care am încercat să o “amețesc” cu un analgezic. Fără succes, a doua zi am observat cum încep să mă simt din ce în ce mai rău. Am dormit un pic după amiază și m-am trezit cu febră mare, dureri chinuitoare care se extinseseră la ambele urechi și la nivelul gâtului și cu o gașcă de prieteni pe lângă mine care nu știau cum să ajute.

I-am convins cu greu să plece în oraș fără mine, după care am primit un telefon de la tata, care vorbise deja cu medicul de familie din România și care mă ruga să mă duc la spital, ca să nu fie ceva grav. Așa că, mânata de îndemnurile lor și de starea de rău pe care o aveam, am luat în final decizia să mă îmbrac și să mă duc la primul spital cu secție de Urgențe pe care l-am găsit pe Google: Spitalul Universitar din Cardiff.

Speriată de toate recenziile făcute de cunoscuți spitalelor din Anglia, de povești cum că nu te bagă în seamă, că nu dă nimeni doi bani pe tine, că trebuie să îți exagerezi simptomele pentru ca măcar să îți acorde un strop de atenție, mi-am luat la puricat documentele. Nu aveam la mine numărul de NHS, aveam decât buletinul românesc, dar zic fie ce-o fi, încerc să mă înțeleg acolo cu ei.

Am ajuns și imediat ce am intrat am observat o sala mare plină de oameni. Două afișe m-au direcţionat repede spre recepție și cam în 3 minute am ajuns in fața unei doamne extrem de amabile. Am început cu “știți, nu stau în zonă, nu am la mine aia și aia…dar mă simt rău…vă rog să…”. M-a oprit: “spuneți-mi numele, vă rog.” I-l zic. Apoi îmi cere numărul de telefon și data nașterii. I le zic și pe alea. După care mă întreabă frumos citind din ecran dacă X este medicul de familie, dacă Y e adresa de acasă… Confirm tot, îmi pune câteva întrebări legate de motivele prezenței mele la urgențe si îmi spune să iau loc în sală și să aștept să fiu strigată după nume.

Mă așez pe unul din zecile de scaune și încep să privesc în jur: oameni de toate vârstele, copii în pijama și papucei aduși în grabă la spital de către părinti, bătrâne cu cadru ajutător de mers, câteva cupluri de vârsta mea…toți așteptau ca și mine. Mă uit la ceas: 20:15. Voiam și eu să văd cât voi aștepta în mult-hulitul sistem medical englez. Între timp, citesc câteva din zecile de afișe de pe pereți, care rulau în același timp și pe două ecrane enorme. Toate explicau termenul de “triaj” și cum fiecare om va primi asistență în funcție de gravitatea problemelor cu care se prezintă acolo și nicidecum în funcție de ordinea ajungerii la spital. După obsesia cu care erau repetate aceste informații mi-am dat seama cât de problematic este pentru mulți să înțeleagă și cam de câte ori pe zi este nevoie probabil ca personalul medical să explice aceste lucruri.

Tot acolo, pe ecrane, erau descrise situații simple de răceli sau indigestii, în care nu este nevoie să ne prezentăm la urgențe, sau alte afecțiuni pentru care vizita la medicul de familie este suficientă. La fel, înțeleg câți oameni se prezintă absolut inutil la secțiile de urgență, după care, fiind lăsați să aștepte pentru că sunt primite cazurile în funcție de gravitate, probabil tot ei sunt cei care se enervează că așteaptă prea mult.

Se deschid ușile: intră un tânăr de vreo douăzeci de ani cu ceea ce părea a fi un umăr dislocat, care se vedea efectiv prin tricou. Abia vorbind de durere, reușeşte să își spună numele recepționistei. În câteva secunde după, este primul strigat să se prezinte la medic.

Între timp, dintr-o altă încăpere o asistentă strigă numele meu. Merg și îmi ia semnele vitale: febră 39,6 puls 118. Îmi explică faptul că foarte probabil am o infecție și că-mi va fi recoltat sange, după care mă trece pe o alta listă și mă trimite din nou să aștept după ce mă roagă să rămân în tricou, deși am frisoane, ca să mai scadă febra.

În cele câteva minute în care lipsisem din sala mare de așteptare, mai dispăruseră câțiva dintre cei alături de care așteptasem și apăruseră alții proaspăt veniți. Printre aceștia din urmă, o familie: mama, tatăl și cei doi copii, o fată și un băiat care să fi avut undeva la paisprezece, cincisprezece ani. Mama era sprijinită de fiu si de soț și era evident că se simte extrem de rău. După ce s-au prezentat la recepție, au luat loc pe rândul de scaune aflat în fața mea si femeia a început să dârdâie probabil din cauza frisoanelor. Soțul i-a pus repede şi jacheta lui pe spate iar fiul, deși a rămas într-un tricou subțire, i-a pus jacheta lui pe picioare. Am așteptat împreuna preț de vreo douăzeci de minute, timp în care tatăl se mai îndrepta din când în când cu privirea spre copii și îi îmbărbăta, spunându-le că o să fie bine. De fiecare dată când făcea acest lucru, ochii copiilor se umpleau de lacrimi. Și, deși abia mai reușeam la rândul meu să stau dreaptă în scaun, m-am bucurat sincer când femeia a fost strigată înaintea mea.

Singurul care nu părea să se obișnuiască defel cu faptul că trebuie să aștepte era un bărbat aflat acolo cu mama sa, o femeie de vreo optzeci de ani. În tot timpul cât am așteptat, a bârfit efectiv pe toți cei chemați înăuntru, a mers de trei-patru ori peste doamnele de la recepție, peste asistenta care îmi luase și mie semnele vitale și ridicase tonul la medicii care veneau să strige pacienții. I s-a explicat calm de tot atâtea ori cum este gândit triajul și care este procedura de către fiecare dintre cei cărora li s-a plâns. Revenea de fiecare dată la locul lui, povestind nervos cum un medic ar trebui să te vadă în cinci minute și cum ar face el dacă, desigur, ar fi Ministrul Sănătății.

După o oră și un sfert sunt chemată și eu să fiu consultată de medic. O indiancă foarte amabilă și grijulie, doctorița îmi ia din nou temperatura și pulsul în timp ce mi se tot adresează cu “my lovely”. Mă întreabă unde mă doare mai rău și îi arăt urechea dreaptă. Se uită întâi în stânga și zice: “Ah, nu. Aici este infecție. În urechea stângă!” Se uită apoi în cea dreaptă: “Ah, și aici e ceva problemă…” Se uită în gât: “Ai și amigdalită!”. După care se uită lung la mine și zice: e inutil sa mai luăm sânge, că ar dura mult timp. Avem două variante: îți dau antibiotic și după ce îți scădem febra și pulsul te pot lăsa la domiciliu, sau te internăm. Zic repede că vreau antibiotic, îmi dă un cocktail de medicamente și mă trimite într-un salon unde să stau până când îmi scade febra.

Mai sunt încă șase paturi acolo și vreo șase fotolii. Pe unul dintre fotolii a fost adusă, la un moment dat și bătrâna din sala de așteptare, alături de fiul său. Din discuțiile pe care le aveau, înțeleg că îi administraseră un diuretic și că problema era o constipație de vreo câteva zile, iar acum fuseseră trimiși în salon să aștepte efectul miraculos al tratamentului.

După vreo zece minute de așteptare, mă simțeam deja mult mai bine. Febra scăzuse simțitor si durerea se calmase la un nivel suportabil. Ma sună mama și încep să îi dau veștile bune. Fericită, îmi răspunde: “vai, mamă, ce bine! Eram așa îngrijorați! Bine că ne-ai suna…aaaaa! Uite! E 12 fix! Hristos a înviat!”.

“Adevărat a înviat, mamă!”, îi răspund cu ochii înotând în lacrimi de ușurare și de conștientizarea încă o dată a faptului că liniștea și fericirea mea înseamnă că familia mea și eu suntem bine și sănătoși.

După încă o oră, îmi scade febra la un mirific 38, pulsul la 88 și începe să îmi fie foame. Doctorița îmi dă absolut toate medicamentele pentru cinci zile gratuit la pachet: antibiotice, analgezice, antitermice și îmi spune să îmi sun medicul de familie pentru tratament alte cinci zile.

Prietenii mei au aflat că sunt la spital și vin grămadă toți acolo, de unde plecăm la un binecuvântat Mac în seara de Înviere. Mă întreabă toți dacă am fost tratată ok la spital și când le confirm, mă roagă cu satisfacție: “atunci să scrii despre asta, că și noi am fost și tot bine am fost tratați, să nu mai vedem numai relatări dramatice si denigratoare!”.

Astăzi, revenită acasă, sun la medicul de familie. Secretara îmi preia amabilă apelul, îi explic care este situația și că mai am nevoie de încă cinci zile de tratament în plus de cele cinci date la Cardiff și îmi spune să stau lângă telefon că un medic mă va suna în cel mai scurt timp. În douăzeci de minute mă sună și medicul, îi povestesc tot, se miră amuzat de “zgârcenia” celor din Cardiff și îmi trimite rețeta suplimentară la cea mai apropiata farmacie de mine ca să nu trebuiască să ma mai deplasez la cabinet, ţinând cont că mă simt încă rău. În același timp mă întreabă dacă am nevoie de concediu medical pentru job și mă programează la un control după finalizarea tratamentului ca să vedem că totul este în regulă.

Și acum închei și eu cum începea Creangă: nu știu alții cum sunt, dar eu nu am ce să reproșez până în acest moment serviciilor medicale din această țară. Da, sunt aglomerate. Da, sunt mulți cei care apelează la ele. Unii cu motive serioase, alții cu motive mai puțin serioase. Da, probabil în Londra se așteaptă mai mult. Uitați-vă numai câți locuitori și vizitatori are! Însă eu am fost tratată bine, gratuit și cu siguranță în cel mai scurt timp care a fost posibil atunci și acolo.

Nu știu și nu mă pronunț despre programările făcute la diverse analize prin medicul de familie, care am înțeles ca durează foarte mult, dar cu siguranță dacă Doamne ferește voi avea nevoie, o să vă povestesc și despre asta la momentul respectiv. Știu doar că am văzut oameni cu urgențe reale tratați cu rapiditate şi prioritate, știu că nu a plecat nimeni din acea sală imensă fără să fie văzut de un doctor și mai știu că, în caz că mi se pare timpul de așteptare prea lung la vreo analiză de specialitate, pot oricând să apelez la fel ca oriunde la o clinică privată unde pot plăti pentru ele si urgentarea lor.

În rest, să auzim de bine!

Comments

comments

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: