De ce Diaspora nu e acasă

Am fost întrebată frecvent în ultima vreme de ce am plecat din România și ce m-ar determina poate să mă întorc acolo cândva. Așa că am decis să încerc să explic răspunsurie în următoarele rânduri și sper să reușesc să vă transmit ceea ce simt. 

 

M-am născut şi mi-am petrecut primii ani de viaţă în România comunistă a lui Ceauşescu. 

 

Am fost copilul unor parinţi care spuneau bancuri politice pe care nu le înţelegeam şi la a căror pildă mă gândeam de multe ori înainte să adorm, dar din care percepeam că într-un loc numit Europa de Vest e bine şi că totuşi undeva, cumva, lumea trăia exact ca în filmele pe care le vedeam la televiziunile sârbeşti. 

 

Când am crescut, am aflat că la cateva luni ale mele, tata a pornit cuptorul electric la un nivel minim şi m-a pus înăuntru ca sa îmi fie cald într-un apartament de beton, în care iarna însemna frigul unei cripte. La fel, în nopţile în care pe lângă că nu era căldură, nu era nici electricitate, se suia în taxiuri cu mine şi plătea şoferii să conducă toată noaptea prin oraş ca să îmi fie cald. O ţin încă bine minte pe mama încălzind o supă, pe întuneric, la spirtieră…  Sau pe părinţii mei predând lecţii particulare la lumina lumânărilor. Îl ţin minte pe bunicul răstindu-se la mine să dau radioul mai încet, pentru că era Europa Libera şi vecinii puteau să ne pârască. Cui? Nu ştiam prea bine. Era ceva numit Securitatea şi ei pedepseau oamenii, cu puşcărie şi alte nenorociri.

 

Spun “am aflat” pentru că de înţeles am înţeles mult mai târziu. 

 

Am înţeles mult mai târziu, cu ochi de adult şi părinte la rândul meu, chinul părinţilor care alergau disperaţi după o ciocolată pentru ziua copilului, am înţeles chinul celor care încercau să facă rost cu bani grei de cărţi care în toată lumea făceau furori, am înţeles ce însemna de fapt pentru adulţi faptul că ne puneau să urlam toţi, ca şi copii, când apare la colţul blocului maşina de pâine după care fugeau disperaţi cu cartelele pe care li se mai marca un X după ce îşi luau şi raţia pe ziua respectivă. 

 

Am înţeles ca femeie groaza cu care profesoara mea de română aducea de peste graniţă anticoncepţionale în roata de rezerva a maşinii, am înţeles încăpăţânarea cu care tata a mers de 42 de ori în audienţă ca să poată pleca cu mama şi noi, copiii, în concediu într-o ţară străină şi mai ales am înţeles durerea din sufletul lor atunci când eu şi sora mea am izbucnit în plâns la vestea că nu au reuşit să obţină aprobarea. Le era frică să nu fugim toţi. Să nu fugim undeva, într-o lume în care toate erau bune şi unde pesemne oamenii erau mereu fericiţi. 

 

A venit apoi 1989. Şi o crimă în ziua de Crăciun pentru care, deşi sunt un om credincios, nu am înţeles încă să îmi pară rău. Probabil nu o să îmi pară niciodată. Şi apoi am zis cu toţii: gata! Drumul spre fericire şi libertate e în sfârşit deschis!

 

Au fost atunci, cred, cei mai frumoşi ani ai României trăite de mine. Magazine începeau să se deschidă timid peste tot, începuseră să existe televiziuni, terase cu pizza, maşini altele decât Dacia, cărţi, casete video şi audio care te aduceau parcă printr-o călătorie în timp la nivel cu restul lumii, ghiozdane roz, sandale elastice, egări turceşti sclipicioşi, dulciuri şi pantofii Gregorio Rizzo.

 

Cu toţii l-am înjurat luni de zile pe Silviu Brucan, care ne spusese că avem nevoie de 20 ani ca să ne revenim după comunism. Am râs copios de el până când lucrurile au început din nou să şchioapete. Au fost mineriadele cu ororile lor pe care nu o să mi le şteargă nimic nicicând de pe retină, au început să fie împinşi din nou jos de pe scena politică oameni demni de ea, au început noii conducatori şi lideri să îşi arate colţii ascuţiţi şi înfometaţi de bani şi nedreptăţi.

 

Au venit apoi 1996 şi victoria lui Emil Constantinescu. Din nou bucurie. Din nou salvare. Săream fericiti în casă atârnaţi unul de gâtul altuia, urlând victoria pe geamuri şi pe străzi. Din nou lăsam în urma greutăţile, întunericul, răul. Până când, doi ani mai târziu, mediul economic şi privat au devenit atât de instabile şi aberante încât noi era să ne pierdem casa pentru un credit bancar a cărui dobândă se dublase şi când pentru prima dată i-am auzit pe părinţii mei nedormind nopţi la rând de îngrijorare. Nu şi pentru ultima, însă…

 

Din nou, haos. 

 

2000, victorie PSD, 2004, victorie PDL. Între timp, oameni în care credeai şi pe care îi investeai cu un vot, se transformau după în nişte alţi oameni, cu interese personale diverse, rotindu-se în prim planul media cu afaceri dubioase, care mai de care mai colosale ca şi sume de bani. Şi din ce în ce mai dezinvolt afişate în faţa poporului şi electoratului. 

 

Care popor încerca, între timp, să pareze loviturile venite din partea parlamentului prin legi şi ordonanţe, din partea instituţiilor statului care voiau ca şi acum mereu bani şi iar bani, din partea Europei care impunea la rândul ei un anumit nivel de costuri. 

 

2007! Uniunea Europeană! Vis! Salvare! Schimbare şi izbăvire! Bucurie, lacrimi, speranţe.

 

Imediat după, negură şi nebuloasă: certuri pentru suspendări de preşedinte, Boc dezbrăcat în vestiar după ce tăiase salariile, lipsa totală a susţinerii iniţiativei private, pensii mici, alocaţii şi mai mici, dosar Microsoft, iar mai apoi plecării mele: dosar Hexi Pharma cu microbi “cumpăraţi” pe bani grei, congres PSD pe stadion, Ponta, Colectiv, morţi nevinovaţi, indiferenţă în Ministerul Sănătăţii, mai mulţi morţi nevinovaţi, Teldrum cu kilometrul de 800 metri şi PSD 45%, eliberare deţinuţi periculoşi, lipsă opoziţie, Sebastian Ghiţă, Mazăre, salarii si pensii scăzute, Viorica, Liviu Pop, tramvaie suspendate, #rezist dus în derizoriu, Iran în Europa, Firea şi iepuri monstuoşi şi giganţi de gips pe strazile din Bucureşti, surdo-mut amendat pentru scandări la miting.

 

Şi cum se petreceau toate astea în faţa ochilor minţii mele, stăteam într-o noapte privind la fumul de ţigară şi am realizat că e simplu de zis: am plecat pentru că nu se va sfârşi niciodată! Trăiam efectiv o relaţie toxică cu un sistem care nu vrea să se facă bine. Nu vrea să fie mai bun pentru părinţii mei, pentru mine, sau pentru voi. Şi nu va vrea sa fie mai bun nici cu copiii noştri! Nu pe perioada vieţii lor, probabil. 

 

Şi atunci am lăsat în urma o viaţă întreagă, am lăsat în urma o situaţie materială bunicică, am lăsat prieteni şi amintiri. Am plecat cu două valize pline cu prostii şi cu sufletul greu de lacrimi. Pentru că nimic nu e mai important în viaţa mea decât copilul meu şi viitorul lui. 

 

Am plecat un pic dezolată şi foarte curioasă de acest tărâm al făgăduinţei care era în mintea mea Europa de Vest, democraţiile vechi şi recunoscute, spre care simţeam că mă îndrept târziu şi prea înrădăcinată în alte sisteme ca să mă adaptez lor sau sa le fac faţă. Spre suprinderea mea, au fost mai bune cu mine decât aş fi visat vreodată. Sau poate aşa sunt ele:  societăţi unde tuturor le este mai uşor, inclusiv unor amărâţi de imigranţi…

 

Sunt câţiva ani de când am ajuns aici şi de când a trebuit să mă reinventez, să renasc, să mă lupt cu mine ca să corectez tot ceea ce trebuia corectat ca să merg laolalta cu toţi cei din jurul meu. Şi încă nu am terminat. Probabil nu voi termina niciodată. 

 

Cu vinovăţie observ diferenţele şi paşii mari pe care România îi mai are de făcut spre normalitate, cu amărăciune ascunsă trăiesc fiecare zi liniştită a vieţii mele de aici, gândindu-mă la alţii care sunt la fel ca mine, dar urcaţi încă pe baricade într-un loc iubit pe care eu am ales să îl las în urmă asumat, cu luciditate şi regret. 

 

Şi totuşi, acum două zile când am fost rugată să mă prezint în câteva minute, am ales două atribute: primul a fost acela că SUNT ROMÂNCĂ, iar al doilea că sunt femeie. Şi acesta este purul adevăr. Nu există o caracteristică la care să ţin mai mult şi care să mă caracterizeze mai bine decât faptul că sunt şi voi rămâne mereu copil al României. 

 

Iar acum sunt undeva departe de ea, încercând să îi fac cinste aşa şi atât cât pot şi stiu, Şi astept un singur lucru: ca România să îmi spună ca fiul meu e dorit şi respectat acolo ca şi cetăţean. Şi că viitorul lui nu va fi chinuit de nedreptăţi, corupţie şi lipsuri. Că nu va privi cu frustrare spre averile pe care alţii le dobândesc doar pentru că sunt hoţi şi necinstiţi. Că nu va încerca să fie un cetăţean onorabil numai pentru a fi considerat masă de manevră în momentele electorale. Că nu va fi respins dintr-o ierarhie, oricare ar fi ea, doar pentru că nu are “pile”. Că nu va umbla să îşi înmatriculeze maşina în alte ţări mai bune cu cetăţenii lor, că nu va pierde viaţă şi ani în favoarea unor oameni cu două facultăţi şi trei doctorate care nu ştiu să scrie şi să vorbească corect româneşte, dar care vor decide şi legifera pentru copilul meu, pentru banii şi viaţa lui.

 

Atât mi-ar trebui mie ca să iau primul avion spre România. Atât şi nimic mai mult. Şi, în acel moment, aş fi cel mai fericit om din lume în ţara care, în sufletul meu, va însemna mereu ACASĂ. 

Comments

comments

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: