Am plecat acum câțiva ani din România, fiind în stadiu avansat de adaptare la societatea de acolo. Mă descurcam mereu și știam să mă comport adecvat oricărei situații. Iar prin asta înțelegeam bineînțeles a face fațâ, într-un fel sau altul, oricărei tensiuni întâlnite în cale. Avusesem în ultimii zece ani numai funcții de conducere și știam să mă comport ca atare. Știam că trebuie să urmărești la secundă tot ce fac angajații pentru a fi sigur ca își îndeplinesc minimul sarcinilor de serviciu, știam că trebuie să fii detectiv, matematician, să știi să urli și intimidezi ca să reduci pe cât posibil indisciplina, pierderile și furtul. Știam să înjur și să claxonez frecvent la volan, știam să îi trântesc vreo două oricui îndrăznea să atenteze la ceea ce consideram eu a fi calmul meu de zi cu zi.
Și am plecat…
Am fost convinsă că, aplicând ceea ce învățasem până atunci în viață, voi reuși să mă descurc cu zâmbetul pe buze printre străini, atât de calmi și, prin urmare, fraieri.
M-am lovit pentru prima dată cu capul de pragul de sus in prima zi în care m-am prezentat la noul meu job de la un hotel dintr-un orășel de pe coasta de Vest a Irlandei, unde eram sigură că eu știu tot și nu va fi nimeni mai bun ca mine. Prima zi de lucru, primele două plângeri la directorul general. Una din ele chiar la prima interacțiune cu un irlandez, care îmi imputa că am fost foarte nepoliticoasă.
Am fost nervoasă, apoi am râs, considerând în sinea mea că sunt pesemne într-un orășel prea mic pentru valoarea mea și însușirile mele comportamentale. Și am trăit cu această falsă impresie de superioritate o bună bucată de timp. Am trăit negând faptul că a răspunde cu jigniri jignirilor, a râde de prostia cuiva sau a face glume dure nu sunt niște lucruri de acceptat.
După șase luni de Irlanda, am avut senzația că trăiesc într-o societate de eunuci. Am avut senzația că orice calitate feminina pe care crezusem că o am se dizolvase undeva în aer, în timpul cursei cu care părăsisem țara. De ce? Pentru că niciunul dintre colegii, sefii, sau colaboratorii cu care interacționam nu îmi făcea vreodată complimente deplasate sau glume cu aluzii de tip sexual, care in România sunt la ordinea zilei. Până când, într-o zi, un coleg mi-a spus foarte diplomat și reținut: “you look very nice today”. Atunci o altă colegă aflată làngă mine a început să chicotească și să-mi dea coate, soptindu-mi că e evident că tipul mă place mult.
Am văzut cu uimire cum, în locul țipetelor și pumnilor in masă, este suficient să îi spui unui angajat cu calm: “Ai întârziat cinci minute azi” și să se scuze ca și cum i-ai fi ținut jumatate de oră de morală. Am vazut apoi că cine nu pricepe primele două-trei astfel de avertismente, la următorul este pur și simplu informat că trebuie să plece, deoarece nu cadrează cu cerințele locului de muncă. Fără certuri, fără insulte, fără nervi si fără scandal. Erau scoși afară din circuit simplu și scurt, ca și un dinte bolnav.
Apoi m-am mutat, pe o poziție mai înaltă, într-un hotel din Dublin. Unde am aflat că dacă nu ai zâmbetul pe buze cu orice client, poți foarte bine să pleci acasa. Unde am aflat că, dacă așa scrie în regulament, fiecare om își începe munca și termină fix atunci când i se termină programul de lucru. Că pauza de o oră înseamnă o oră și nu o oră și cinci minute. Fix așa! Respectau regulile singuri, de nebuni, fără să le readuci aminte, fără să îi rogi, fără să insiști și fără să îi ameninți.
Tot acolo erau în seif telefoane, bijuterii, portofele cu bani și alte obiecte de valoare uitate prin hotel de-a lungul vremii de clienți. Fuseseră găsite în camere de către personalul de la curățenie și apoi predate la recepție. Iar la acel seif aveau acces vreo doisprezece angajați. Nu a disparut nimic niciodată. Din vreme in vreme, directorul general făcea un “concurs” între cauze caritabile propuse de către fiecare angajat, iar obiectele care treceau de limita de timp pentru care trebuiau păstrate erau comercializate. Banii erau donați direct in contul respectiv de către angajatul a cărui cauza caștiga, în numele său.
În același timp însă, am înțeles ca este un schimb echitabil de respect între angajat și angajator.
Țin minte ca eram la serviciu și trebuia să întreb o colega care era liberă ceva urgent despre o rezervare. Am pus deci mâna pe telefon să o sun. Și atunci directorul general m-a oprit, exclamând: “Nu poți să o deranjezi! Este liberă astăzi! Maxim trimite-i un mesaj…și să sperăm că răspunde”. Și la fel s-a procedat și in cazul meu, oricând eram in timpul liber.
De atunci am învățat să mai dau, atunci când sunt liberă, câte un mesaj colegilor ca să fiu sigurâ că le ofer ocazia să mă întrebe ceva urgent, pentru că altfel sigur nu mă deranjează. Nu am stat niciodată cinci minute peste program fără ca acestea să îmi fie plătite. Și dacă am spus că am planuri sau altceva de făcut, nu s-a insistat niciodată să rămân. Iar toate aceste experiențe sunt valabile pentru ambele țări în care am locuit și pentru toate locurile de muncă pe care le-am avut.
Apoi am văzut mai mult. Am văzut cum, într-un restaurant în care se vinde și de douăzeci de mii de lire pe zi, dacă la stoc ies zece sticle de Coca Cola minus, deja toată lumea se îngrijorează și se face ședință. Am văzut cum, dacă în șase luni în care se încasează peste un milion de lire, există 5-600 lire pierdere, deja se caută soluții și se iau măsuri. Am văzut cum un manager care a sustras din casele de marcat anumite sume de bani a fost investigat și a plătit in 24 de ore toată pierderea de bani de când a fost angajat, deși probabil nu era el responsabil pentru tot.
Am văzut și știu că, atunci când un client spune unui angajat că este “foarte dezamăgit” de un anume aspect al unui serviciu oferit, asta înseamnă alarmă și un manager trebuie să intervină imediat pentru a soluționa problema. Pentru că orice client care pleacă nemulțumit pe ușă se transformă într-o recenzie care afectează reputația afacerii.
Despre instituțiile de stat nu știu să vă zic ce se întâmplă în caz că te plângi cuiva de ele. Asta pentru că pur și simplu nu am auzit pe nimeni vreodată, fie că este cetățean britanic, cetățean UE, sau din altă parte a Globului, să aibă nevoie să depună vreo reclamație legată de interacțiunea cu vreo instituție aflată in serviciul cetățeanului. Și, în afara de interviul în care a trebuit să obțin numărul de asigurat in UK, nici nu am mai avut nevoie să mă deplasez la vreun birou, toate celalalte contracte la orice utilități, avize sau documente obținându-se pe internet, iar plata lor fiindu-mi trasă automat de pe card în fiecare lună. Fără cozi, ghișee, facturi, chitanțe.
Am învățat cu prețul multor dimineți în care am ratat autobuzul că dacă pe aplicația de pe telefon sau pe plăcuța din stație scrie că vine la și trei minute și pleacă la și patru, nu are sens să te duci să aștepți de la fără zece, sau să ajungi la și cinci, că l-ai pierdut. Si că dacă intârzie mai mult sau e anulat poți cere banii înapoi pe bilet. Iar dacă această întârziere îți aduce prejudicii de vreun fel (pierzi un avion de exemplu), vei fi despăgubit și pentru ele. Ce-i drept, pentru a respecta programul, autobuzele au mereu banda lor de circulație, pe care alte mașini nu circulă niciodată și pe care nu se parchează.
Probabil vă întrebați de ce am scris aceste rânduri. Nu! Nu le scriu din aroganță sau nerecunoștință față țara mea natala. Le spun și expun cu speranța că voi, cei care citiți, veți înțelege și veți simți că cele mai importante schimbări în societățile în care trăim se fac prin lucruri simple. Atitudini gratis, care sunt la îndemâna tuturor. Și pentru lipsa cărora nu politicienii sunt vinovați. Nu ei sunt vinovați pentru coloanele vertebrale încovoiate! Ei sunt doar rezultatul lor… Pentru că s-a preferat închiderea unui ochi la neregulile altuia, în speranța că cineva va face la fel în ce ne privea. Si uite așa bulgârele a mers la vale, devenind amenințarea propriei țări și propriilor vieți. Iar coloanele vertebrale nu se îndreaptă decât intr-un singur fel: una câte una, cu voință și determinare individuală.
Pentru că aici am văzut români care știu că munca înseamnă muncă, că punctualitatea e strict necesară, că a fi corect trebuie să fie un mod de viață și nu o alegere pentru care toți ceilalți ne sunt datori cu ceva.
Și vă rog să dormiți liniștiți! Românul din Diaspora nu este sclavul nimănui! Am intervievat numai în ultima săptămână o fostă campioană europeană la handbal si o asistentă cu experiență care au ajuns aici din disperarea faptului că și lor, la fel ca și mie și altor milioane, România le-a refuzat, prin conducătorii ultimilor zeci de ani, entuziasmul si elanul cu care s-au pus la dispoziția țării in care s-au născut! Și da, prima a spălat la început vase, a doua a fost “retrogradată” la infirmieră. Dar, dacă în România meritele nu le-au fost recunoscute niciodată, aici în scurtă vreme au ajuns sa fie una proprietara unei cafenele, alta senior manager al unei companii care colaborează cu NHS.
Și nu, nu au fost nicio secundă sclavele nimanui. Nici ele, nici alții. Dimpotrivă, au devenit stăpânele propriilor vieți. Vieți normale, decente și liniștite, oferite de către un stat în care este nevoie doar de energie și determinare ca să reușești. Atât. Nu de spăgi, nu de relații, nu de intervenții pe lângă sau la limita legii.
Iar această societate și aceste condiții au fost create tot de către oameni cu două mâini și două picioare. Care însă au înțeles că munca și respectul față de lege sunt singurele soluții prin care poți să îți construiești…o țară ca afară.
