Exista mereu ore care poate ne trec mai putin incarcate de sens si ore care trec incarcandu-ne cu trairi si amintiri care dureaza pentru totdeauna….
Sunt clipele si momentele care se transforma imediat in refugii peste timp, in care ne mai “adapostim” sufleteste atunci cand ne e greu.
Am pasit ieri, dupa multi, prea multi ani, intr-o incapere care a ramas ca o capsula in timp, ca un spatiu in care atunci cand am intrat, cand am simtit mirosul de tigara amestecat cu un parfum anume, cand am vazut peretii efectiv ziditi in carti asezate aproape la fel ca ATUNCI, am simtit ca sunt acelasi copil de 12-14 ani, un pic poate prea trecut prin cele ale vietii, venit “acasa”, pentru o “spovedanie” mai altfel.
M-am regasit in casa profesoarei mele de gramatica romana si limba franceza, un om care imi dau seama acum, cand am discutat poate pentru prima oara ca doua prietene, cand am impartasit cele mai adanci secrete ale fiecareia, m-a definit si slefuit nu doar ca elev, ci ca femeie si om.
Doua destine asemanatoare in absolut toate punctele esentiale, doua atitudini parca vorbite sa fie aproape la fel, doua concluzii de viata care poate pe altii i-ar intrista sau revolta, dar care noua se pare ca ne dau libertatea si usurarea de a ne continua drumul pe potecile alese. Eu la varsta mea, dansa cu vreo patruzeci de ani mai incolo…
Mi-am confirmat inca o data alegerile, asteptarile si temerile, cu luciditatea si usurarea cu care spui unui om ca esti imperfect si el iti spune “stiu, dar e in regula atata vreme cat iti asumi acest lucru si urmarile sale”. Si, da! Mi le asum acum si imi voi asuma si urmarile lor de peste patruzeci de ani, cand sper sa fiu intr-o camera cu parfum amestecat cu iz de tigara, intre amintirile unei vieti in care am trait totul exact asa cum am simtit. Si cand imi voi fi probabil si cel mai bun prieten si cel mai bun companion.
Am stat minute intregi sa privesc in jur, sa inspir si sa absorb atmosfera unei case in care mi-am petrecut ani din viata cu atata drag. Si am ascultat vocea care ma corecta cu aceeasi exigenta ca si atunci, dar nu in timp ce repetam vreo lectie, ci in timp ce povesteam ce-am facut de cand am ajuns om mare. Iar confirmarea tacita si zambetul discret pe care le-am primit mi-au dat mai multa liniste si curaj decat zeci de cuvinte magulitoare.
Cand am spus ca regret ca am lasat sa treaca atata timp fara sa vorbim, am primit un raspuns care m-a uimit: “Dar eu, Claudia draga, am fost in fiecare zi cu tine! Ia du-te uita-te acolo deasupra, la caietele si cartile pentru pregatire….ia vezi? Ce e caietul acela verde?”.
M-am ridicat si, din varful stivei de carti si caiete am luat caietul meu de pregatire de acum nouasprezece ani…ramas acolo ca sa poata fi folosit ca un fel de manual pentru toti ceilalti copii care mi-au urmat in acea casa si la acea masa…
Iar in fotografiile acestea doua sunt Claudia cea de atunci si caietul ei de pregatire la gramatica…
