M-am tot gândit zile întregi cum și cu ce să încep scrierile din această secțiune de Blog…
Am scris, șters, modificat, renunțat la toate ideile care în tot acest timp mi s-au părut inspirate, pentru că niciuna nu era destul ca pas de pornire în aceasta nouă aventură virtuală.
Și atunci, am hotărât în final să vorbesc despre ce s-a întâmplat in viața mea din momentul în care a aparut această minunată treabă numită “internet”.
Țin minte că eram undeva la începuturile unei adolescențe pe care până la urmă am asociat-o cu un chinuitor travaliu al personalității când, undeva in preajma Crăciunului, mi-a venit pentru prima dată ideea să caut în casă cadoul pe care cu siguranță parinții mei deja îl aveau pregătit pentru mine. Nici acum nu știu de ce și de unde acest impuls, dar nu am mai stat pe gânduri și am început să deschid frenetic dulapuri, debarale, sertare și alte ascunzișuri posibile. Nu mi-a luat mai mult de jumătate de ora să observ că hainele de vară ale mamei erau oarecum dezordonate, deși nu se mai umblase la ele de câteva luni bune. Am luat scaunul, m-am urcat pe el ca să ajung la raft și am băgat mâna printre două tricouri: evrika!Degetele mi s-au oprit într-o cutie voluminoasă de carton, pe care am văzut scris doar atât: Pentium 2!
Cu lacrimi de fericire curgându-mi pe obraji, am așezat cât am putut de bine tricourile cum fuseseră, am pus scaunul la locul său și m-am dus în camera mea, unde încercam să îmi stăpânesc plânsul și să mă iert pentru că stricasem, fără să vreau, cea mai frumoasă surpriză pe care parinții mei mi-o făcuseră până atunci.
Nu era o perioadă în care să stăm strălucit cu banii, deși viața de afacerist a anilor ‘90, pe care tata o îmbrățișase de timpuriu, ne-a dus fie pe culmile bunăstării, fie pe cele ale disperării de foarte multe ori. Iar pe mine mă făcuseră mereu martor “plin” al situației financiare a familiei. Știam deci exact atunci că acel cadou fusese achiziționat probabil în rate, cu dobânzi imense și rate pe măsură. Știam că simțisera exact că aceasta era cea mai mare dorință pe care eu o puteam avea atunci și că așteptau probabil cu înfrigurare reacția mea din seara de Crăciun, pe care eu o aveam acum singură și fără posibilitatea să îmi exprim față de nimeni imensa bucurie.
Am încercat să mimez, să refac surprinderea și fericirea atunci când, o săptămână-două mai târziu, a venit momentul mult așteptat…nu am mai fost in stare. Dar un pic de liniște am găsit atunci când mama s-a uitat la mine și m-a întrebat: “De când știai?”, iar apoi mustrătoare spre tata: “Ți-am zis că trebuia să îl ținem în altă parte până azi…”.
Au trecut apoi chinuitoarele ore din timpul cinei de Ajun, până când am putut în sfârșit să mă retrag în camera mea și să încerc să fac ceva sa pun in funcțiune computerul primit.
Țin minte ca acum cum am stat cel puțin o jumatate de oră, privind in visare butonul de la Java, unde scria atat: “Where would you like to go today?”. Mi se părea miraculos sa poți, prin clickul unui dispozitiv numit în mod amuzat “șoarece”, face abstracție de ce te înconjoară fizic și să te transpui efectiv oriunde, oricând, pentru oricâtă vreme.
Au trecut zile, săptămâni, luni, ani mulţi petrecuţi încercând să înteleg ce înseamnă această lume nouă, aceste existenţe virtuale şi cum pot ele face rău sau bine omenirii ca atare. Am oscilat de multe ori între bine, rău, uneori l-am blamat, alteori l-am adulat.
Au urmat nopți petrecute în internet cafe-uri, alte nopți jucând jocuri întâi singură, apoi în rețea, mirajele inițiale ale socializărilor virtuale (în care lumea ți se părea deodată expandată, dar și comprimată de mii de ori), castane în pereți privind modul în care te expui, comuniuni superbe cu oameni pe care cel mai probabil nu îi vei cunoaște niciodată, prietenii, lecții, solidarități şi bule existențiale care se ciocnesc fără tampoane convenționale.
După toate acestea, astăzi pot să vă zic doar atât: internetul, legăturile și informațiile pe care el le oferă, sunt exact atât cât facem noi posibil să fie. Lumea aceasta virtuală capătă, la fel ca și cea reală, conturul pe care fiecare dintre noi dorește să i-l dea.
Iar după ce întelegem asta, nimic nu ne mai împiedică să fim artiștii unei lumi frumoase, echitabile și drepte.
Pe a mea o veți găsi mereu adunată aici, între “foile” acestui site, cu oameni, întâmplări, momente, gânduri, simțiri fără de care eu nu aș fi ceea ce sunt azi. Și cu siguranță nu aș deveni ceea ce voi fi mâine.
Așa începe www.claudiagutulescu.
E mult? E puțin? Nu cuantific. Este atât cât sunt, gândesc, simt și fac. Iar asta este de ajuns ca să pot fi împlinită.
Şi nu am găsit o ilustraţie mai bună pentru acest post, decât o caricatură făcuta subsemnatei de către un om extrem de talentat, o femeie cu suflet şi personalitate, căreia vreau să îi mulţumesc acum si aici.
Mulţumesc, deci, Raluca Rudman!
