Astăzi a avut loc a doua etapa a mini-colaborării pe care am început-o cu cei de la BBC pentru realizarea documentarului despre românii care trăiesc pe teritoriul UK, dar care sunt încă “ancorați” puternic în Romania de familiile pe care le-au lăsat în urmă. Am avut întâlnirea de dinaintea interviului efectiv care va avea loc sâmbăta viitoare. De data aceasta a fost cu realizatorul emisiunii, care a dorit să surprindă în această discuție anumite aspecte care e posibil ca la interviul ca atare să fie scăpate din vedere.
A venit la fix 15 minute de la ora stabilită și primul lucru pe care l-a făcut cand a intrat în casă a fost să scoată din rucsac o cutie de bomboane de ciocolată, despre care glumisem într-una din conversațiile telefonice pe care le-am avut acum câteva săptămani și pe care eu personal nu o luasem niciodată în serios.
Apoi s-a așezat si i-am oferit (ce altceva unui englez…) un ceai. După care a scos din buzunar legitimația pe care m-a rugat să o privesc atent, ca să fiu sigură de cine este și de veridicitatea faptelor pe care le discutasem.
Scriu “la cald”, după un interviu de trei ore, pentru care am crezut ca sunt complet pregătită și căruia o să îi fac față cu lejeritate. Ei bine, la finalul său mă regăsesc epuizată. Împlinită de faptul că am putut să spun toate lucrurile pe care voiam să le spun, dar cu senzația că am fost într-un examen greu.
Descopăr încă o dată că a vorbi despre ce îți este mai drag și mai incomod de exprimat în cuvinte este o experiență dificilă, dar necesară măcar o dată la ceva vreme.
Și mai descopăr ceva foarte important: aceeași imposibilitate de a descrie realități din România unui om din afara ei precum imposibilitatea de a descrie unui român realitați în detaliu despre viața si traiul efectiv din afara țării. E greu, foarte greu, e ca și cum ai încerca să descrii până la urmă cuiva o culoare pe care nu a văzut-o niciodată. Poți folosi repere, poți asemăna mental cu altele apropiate, dar niciodată nu o poți reda prin cuvinte la adevărata și justa apreciere.
De multe ori în discuțiile de acest gen, despre ce este diferit in țara fața de aici și invers, mă lovesc (cu aceeași determinare de a explica însă) de această barieră a senzorialului până la urmă. A experienței ca atare. Și singurul lucru care poate ajuta la înțelegere este efectiv receptivitatea și deschiderea spre argumentul tău ale celui cu care comunici.
Am vorbit mult despre viața mea de zi cu zi, despre toate detaliile existenței mele, despre relația cu familia si prietenii mei, despre cursul unei vieți care a fost la un moment dat fracturat de o decizie precum cea de a trăi in altă țară.
Am fost din nou uimită de faptul că la absolut fiecare întrebare mi se reamintea cu extremă delicatețe faptul că pot să nu răspund, sau că putem lăsa în afara discuției un aspect sau altul. Dar, pentru că am considerat și consider absolut util să împărtășim experiențele pe care le avem, într-un mod constructiv, am renunțat la acest drept de confidențialitate de fiecare dată. Ceea ce, la final, a fost apreciat ca și un “very powerfull interview”.
Pentru că, așa cum îi spuneam și lui, consider că există lucruri pe care le putem învăța în două feluri: atingând cu propria mână și văzând cu proprii ochi, sau ascultând pe cineva care a făcut asta. Și întotdeauna, cea mai puțin costisitoare variantă, din toate punctele de vedere, este cea de-a doua.
Am râs, am plâns, am discutat cu patos despre realități si idei, despre vise si aspirații, despre trecut si viitor. Toate cu un om curios, pentru care eu și povestea mea suntem o experiență nouă. Din care, sper eu, mai mulți vor înțelege faptul că trăim cu toții sub aceeași umbrelă de ozon și cu siguranță sunt mai multe lucrurile care ne unesc, decât cele care ne separă.
Și, pentru că nu pot sa nu va spun asta, m-a rugat să îi citesc câteva comentarii la postarea mea care a devenit virală în urmă cu ceva vreme. Primul imi dădea dreptate, explicând cum respectivul trecuse prin aceleași experiențe. Al doilea era al unui om care trăise in UK nouă ani și care de câteva luni era inapoi în țara si care aprecia ambele societăți, cu avantaje si dezavantaje. Al treilea conținea niște cuvinte foarte urâte la adresa mea și a familiei mele, cu originalitatea de care numai un român este in stare.
Si am râs amandoi. Pentru ca în trei comentarii, erau trei păreri și abordări diferite ale unei realitați personale pe care eu am experimentat-o si exprimat-o public. Și m-a intrebat cum mă simt legat de acest aspect.
I-am raspuns atât: “împlinită, într-un fel. Pentru că, deși nu este nici pe departe postarea sau lucrul pe care l-am scris de care eu sa fiu cea mai mândră, ca și calitate si emoție transmisă până la urmă, așa s-a întâmplat ca aceste rânduri sa fie acelea care au adus in același punct mii de oameni din “bule” atât de diferite și care interacționează atât de rar între ei…iar acesta este întotdeauna un câștig. Chiar dacă numai 3% au fost receptivi la argumente care sunt contrarii celor proprii, este un câștig. Orice discuție în contradictoriu, orice polemică pe marginea unui aspect social, este întotdeauna o sursă de a uni oamenii care pot începe sa aibă preocupari active față de acel subiect. Este un punct de plecare în a deschide un ochi asupra a ceva care trebuie poate reparat sau construit.
Iar cel mai important lucru și cea mai constructivă atitudine este să ne împărtășim poveștile si experiența, alegând din tot ceva ce poate fi la baza unor schimbări in bine, atât în noi înșine cât și în societățile în care trăim.”
