Nu cred că mai este nevoie de vreo prezentare din partea mea. Astăzi, Ramona a acceptat invitația de a îmi vorbi și acest lucru mă face sa fiu mândră. Am cunoscut-o acum ceva vreme, când eu însămi începusem lupta cu niște mori de vânt și am găsit la Ramona un fel de camaraderie care știu ca nu se va pierde niciodată și care știu că este construită pe niște baze sănătoase și puternice într-un sistem bolnav și șubred. Căruia, iată, avem însă a îi mulțumi pentru aceste apropieri între noi, care altfel cine știe dacă s-ar fi petrecut.
1. Cine este Ramona Ursu? Răspuns liber ales.
R.U.: O tipă cam naivă. Glumesc. Nu știu. Tot încerc s-o cunosc.
2. Unde locuiești acum și de ce acolo? Ai vrea să fi ales alt loc? Când, unde și de ce?
R.U.: Dacă e să mă uit în buletin, locuiesc în Iași. De vreo patru ani, însă, locuiesc pe lângă București. Latura mea sălbatică, puternic singuratică, mi-a spus că e bine ca „acasă” să fie mai departe de oraș. În rest, sunt dependentă de aglomerație, de oameni, de zgomot. M-a adus un job aici, de două ori în viața asta, de fiecare dată la „Adevărul”. Povestea cu ziarul s-a terminat destul de recent, după o relație stabilă de nouă ani. Dar nu s-a terminat încă și povestea cu orașul. Cred că Bucureștiul m-a ales pe mine, nu eu pe el. Viața m-a dus în diverse locuri și, așa cum mă știu, mă va duce în continuare și prin altele. Cel mai frumos a fost la Chișinău, unde am locuit și am muncit, tot dusă de ziar, aproape un an. Am prieteni acolo minunați, am cele mai frumase amintiri. Mă întorc rar, doar în vizită. Călătoria trebuie să continuie și prin alte locuri, așa cred.
3. Cine ești la job și cine în timpul liber?
R.U.: La job am fost întotdeauna ceea ce definește cuvântul work-aholic. Așa sunt eu în elementul meu. Mereu lucrez după un plan, știu clar unde sunt și unde trebuie să ajung. Visez mult în planurile astea și nu știu cum s-a făcut, dar s-au cam îndeplinit până acum. Jobul a însemnat mereu să fiu printre sute de oameni. Îmi place așa. În timpul liber, n-am avut chiar prea mult niciodată, sunt copilăroasă, ușor distantă de lume.
* Știu că în activitatea ta ai avut câteva investigații destul de dificile. Am urmărit intens pe cea care privea Poliția Româna și dosarele cu autor necunoscut. Voiam să te întreb: care dintre aceste probleme pe care ai încercat sa le aduci în lumină crezi ca ar fi urgența numărul unu pentru a începe o însănătoșire a sistemului?
R.U.: Cred că Sistemul trebuie să înceapă să vorbească deschis și cinstit cu noi, cetățenii. Deocamdată, nu se întâmplă asta. Din contră, sunt ziduri după ziduri între noi și Sistem. Zidurile astea trebuie să cadă odată! Abia apoi, cred, vom putea vorbi despre începutul unei însănătoșiri.
4. Te implici activ în ceea ce înseamnă România. De ce și cum simți și alegi să o faci?
R.U.:Întrebarea asta îmi aduce aminte de o întâmplare de când aveam vreo șapte-opt ani. Eram împreună cu mama și discutam cu o doamnă avocat. Eram în Palatul de Justiție din Iași. Nu mai știu exact ce vorbeau ele, dar doamna respectivă m-a întrebat, evident, ce vreau eu să mă fac atunci când voi fi mare. I-am spus clar că eu voi fi judecătoare. Știam de la mama ce fac oamenii ăștia. Eiii, n-a fost să fiu judecătoare, am ajuns ziaristă. Dar cred că, undeva în mine, există un simț foarte dezvoltat al dreptății, al justiției. Tot ce fac, ce spun, ce scriu este instinctual, e ceva ce nu mi-ar da pace să trăiesc, dacă nu aș fi mereu în căutarea adevărului. Că felul meu de a fi ajută și țara, asta nu știu. Doar sper să fie așa.
5. Ce înseamnă o “țară ca afară”? Ce înseamnă un bun român?
R.U.: O „țară ca afară” e România în care mi-ar plăcea să trăiesc. Mai tolerantă, mai puțin pusă să ne hărțuiască, lăsată să crească armonios, lăsată să viseze. Nu avem asta acum. Ce înseamnă un bun român? Știu doar ce înseamnă un om bun. Iar acela este cel care se uită în jurul lui și încearcă să-i ajute pe ceilalți. E cel care vrea să facă lucrurile așa cum trebuie făcute. E cel care înțelege că viața nu se măsoară în cine suntem acum, fix în momentul ăsta, ci cine rămânem de la un capăt la altul al ei. Mi-ar plăcea ca la finalul acestui drum, numit generic viață, să mă uit înapoi și să râd tare, așa cum râd copiii, de nu-i mai poți opri.
6. Din toate poveștile pe care le-ai “strâns” in viață, pe care ne-o spui astăzi?
R.U.: Îmi sun toți prietenii, toate rudele, toate cunoștințele, tot ce găsesc în telefon. Sunt încă sedată puternic. Vorbesc tare, habar nu am de ce. Le povestesc tuturor cât de frumos este, ce ochi mari are, cât e de extraordinar! Și cum zâmbește. Și cum se uită la mine! „Doamnă, mai încet, e trecut de miezul nopții, încercăm să dormim!”. E 14 octombrie 2005. Sunt într-un salon de spital, plouă în el. Și pentru prima oară universul meu s-a redus la un om. Așa a apărut Matei, copilul meu, în viața mea.
Mulțumesc, Ramona!
C.G.
