Bogdan Crontz, un om pe care prefer sa nu îl descriu in cuvinte, pentru că aș scrie prea mult. Credeți-mă însă un lucru pe cuvânt: când acest om fie va scrie cartea, fie va face filmul pe care eu una le aștept cu sufletul la gură, veți cauta acest interviu. Iar eu voi fi mândră că am avut inspirația să îl obțin!
1. Cine este Bogdan Crontz?
B.C.: Grea întrebare. Încă lucrez la partea cu devenirea. Am să încerc să aproximez.
În primul rând, numele de familie e Cronţ, iar în școală eram strigat “Clonţ”, “Glonţ”, cum se nimerea. Când am făcut contul de Facebook, cu vreo 6 ani în urmă, n-am avut sau n-am știut de opțiunea de a pune diacritice și am scris Crontz. Nu l-am mai schimbat, așa a rămas.
Ma mai întreabă unii: ești neamț? Neamț, evreu, polonez ori român verde, naiba știe şi nici nu contează. Am plătit odată, cu mulți ani in urmă, un raport din asta, făcut de specialişti, despre arborele meu genealogic. Eram curios de unde mă trag și a trebuit să bag adânc mâna în buzunar ca să aflu.
Ei, aflați că cel mai vechi stră-stră-străbunic al meu, pe care l-au găsit in acte, a fost unul de-l chema Sică Vronț, aciuat ca logofăt pe la curtea lui Voda Lăpușneanu. A avut nu mai puțin de trei neveste, 19 copii, iar la bătrânețe a scris o mulțime de cărți, cum s-ar zice azi. Adică a făcut pușcărie, după ce a fost prins că mai strecura și-n buzunare din visteria țării.
Mândru sunt, în schimb, de alt stră-străbunic al meu, Mateiu Ioanichie Cronţ, considerat drept cel mai vestit înaintevăzător din vremea sa. Oamenii spuneau ca are puteri magice, de la Dumnezeu sau din partea ailaltă. Și drept că așa era, pentru că a rămas în istoria meleagurilor Moldovei după ce a prezis marele cutremur din 1766. Care nu s-a mai întâmplat, dar a mâncat o pâine tare bună, ani de zile, pe treaba asta.
Tot in acte mai scrie că era proprietarul a sute şi sute de pogoane de cânepă de cea mai bună calitate şi mulți dintre mai marii vremurilor treceau pe la el. Să se liniștească.
Iar eu, ca să revin la întrebare, nu pot fi altceva decat o împletire a înaintașilor mei, cărora le datorez lucrurile bune și le și plătesc, atât cât oi putea, din păcate.
Numai mâine nu fac 36 de ani și altă avere, afară de doi copii minunați, o soție frumoasă, puternică si înteleaptă și un card cu te miri ce pe el, n-am. Și tot e prea mult.
2. Unde locuiești acum și de ce acolo? Ai vrea sa fi ales alt loc? Când, unde și de ce?
Acum locuiesc în Grays, Essex, Marea Britanie. Una dintre cele mai luxoase zone ale bătrânului regat. Ca să vă faceți o idee, atât de multă bunăstare e aici, încât locuitorii, și băștinași şi imigranți, își permit să arunce cu aripi și pulpe de pui pe jos. Dar nici nu apucă excelentul serviciu de salubritate să-și intre în pâine, că vin vulpile și le mănăncă (aici nu sunt câini vagabonzi, în schimb, avem vulpi vagaboande).
Se vede pe fața lor, mai puţin pe blană sau haine, că și vulpile și oamenii sunt fericiți. Vulpile rânjesc tot timpul, chiar ca proastele, aș putea spune, dacă au aripi de pui. La fel și oamenii, cât timp excelentul sistem britanic de beneficii funcționează. Pot spune că am șansa să trâiesc într-un ecosistem aproape perfect.
Dacă aș fi vrut să trăiesc în alt loc? Probabil cu toții visăm la idilice plaje mediteraneene şi alte tărâmuri cu peisaje rupte din Rai. Dar îmi amintesc că am plecat în acest drum al pribegiei dintr-un noroi, mai ales sufletesc, care îmi ajungea până în gât, așa că spun mulțumesc pentru ce am.
Lăsând gluma la o parte, sunt și voi rămâne profund recunoscător pentru toate șansele pe care le-am primit să încep o noua viață aici, în Anglia. E o poveste lungă, imposibil de rezumat în câteva rânduri. Dar dacă ar fi să trag o concluzie, știu că nu voi fi niciodată englez, dar voi respecta întotdeauna țara, oamenii, mâna care m-a ajutat și m-a hrănit.
3. Cine ești la job și cine în timpul liber?
De vreo trei ani, tot mă învârt prin construcții. Ba aici, ba pe-acolo, ba zidesc, ba dărâm. Nu știam nici să schimb burghiul la o bormașină când am început, dar nevoia te învață și, slavă Domnului, am învățat destule. Chiar dacă nu pare, e o lume fascinantă și aici, cu multe povești tragice sau savuroase, despre care mi-am promis că am să scriu, când oi avea mai mult răgaz, pe larg.
În timpul liber, în tare puținul timp liber pe care îl am, încerc să fac câte puțin din toate. Evident, iese un ghiveci fără cap si coadă, dar m-am obișnuit să trăiesc dezordonat, ceea ce nu e nici bine, nici productiv.
4. Ești un bun român? Te implici activ în ceea ce înseamnă România de azi? Cum și de ce?
Încerc să fiu un om bun și, implicit, un bun român. Mă strădui, nu-mi iese tot timpul, dar mecanismul care declanșează regretul în interiorul meu încă funcționează, din fericire, așa că încerc să repar ce am făcut rău.
Despre implicare în România de azi, nu sunt nici pe departe un model de implicare. Recunosc că deseori sunt prins între sentimentele astea contradictorii, de dragoste pentru neamul tău și dezgust pentru ce se întamplă. Ca mine sunt, din păcate, foarte mulți, o uriașă masă de oameni care așteaptă, bombănind.
Vorbeam odată cu un prieten pe subiectul asta și ne întrebam: ce ne lipsește să ieșim din mocirla asta?
Noi, românii, suntem oameni simțitori. Am avut de multe ori ocazia, mai ales în afara țării, unde il observi mai bine pe cel de neam cu tine, să văd cum se schimbă, cât de repede se transformă românul și lasă toate măștile jos, când îi atingi sufletul.
Ca să facem lucruri mari, noi avem nevoie sa vibrăm ca popor. Așa suntem. Nu mergem după un plan atent construit, nu suntem pragmatici. Noi trebuie să vibrăm și să creăm acea energie, care rupe toate obstacolele. Abia atunci realizăm că suntem buni, că suntem împreună, că putem.
Din păcate, avem puține momente de genul ăsta. Am vibrat la Revoluție (sau la “revoluție”, cum vrem să-i spunem, așteptăm încă adevărul). Am vibrat, ca popor, la Campionatul Mondial din ’94, când am realizat că încă avem resurse să ne luăm la trântă cu greii (marea noastră obsesie). Am vibrat în ’96, când am crezut că gata, am scăpat definitiv de comunism.
Apoi n-am mai vibrat. Și au urmat ani lungi, si grei, si încâlciți. Ani în care s-a vândut sau s-a distrus aproape tot ce s-a putut și în care a început “marea bejanie” în afara țării. Milioane de români s-au scurs din țară. Nu e nici rau, nici bine că s-a întâmplat. Singurul regret e că putea să se întâmple altfel.
Din fericire, de curând, am mai vibrat o dată, nu atât împotriva unor oameni, ori unui partid sau altul, ci împotriva unui sistem care se încăpățânează să nu accepte ca sunt acolo pentru noi, nu pentru sistem.
Încă avem resurse să vibram și asta e cea mai mare bucurie pe care o am când mă gândesc la neamul meu.
5. Ce înseamnă o “țara ca afară”?
“O țară ca afară” e departe de a fi perfectă și toți cei care trăiesc in diaspora știu asta. Dar sunt foarte, foarte multe lucruri mici care, mai ales când te întorci acasă, îți lipsesc. De la relația sistem-cetățean, zâmbetul, civilizația în trafic, respectul (mimat sau real, dar respectul) într-o mulțime sau la locul de muncă, șansa de a avansa pe merit, grija pentru cei slabi sau aflați în situații dificile, până la o banală demisie “de onoare”, atunci când ești prins cu ocaua mică.
6. Spune-ne o poveste, o imagine, o scena care ți-a rămas cumva, cândva pe retină, în suflet sau în minte.
Sunt multe povești care mi-au rămas în minte. Am sa reiau două, pe care le-am mai povestit cu alte ocazii și care, deși aparent banale, pe mine m-au făcut să mă simt, ireversibil, mai mult om, decât alb, european sau român.
Mi-l amintesc pe Qasim, un băiat alături de care am lucrat în primele mele zile in Anglia. Un băiat plăpând, la vreo 25 de ani, foarte tâcut. Într-o pauză, s-a așezat lângă mine și mâncam amândoi, in tăcere. La un moment dat, a scos din pungă un fruct exotic, cum nu mai văzusem până atunci, și-a înfipt degetele în el, a rupt jumătate și mi-a întins-o. I-am mulțumit și așa am început să vorbim.
Când mi-a spus că este din Somalia, toate bancurile posibile cu somalezi au început să-mi vina în minte și m-am trezit râzând singur, ca prostul. Qasim râdea şi el, apoi m-a întrebat de unde sunt și, când a auzit de România, a avut o reacție care m-a făcut să-mi fie rușine de mine: “Eram sigur, de asta muncești atât de bine. Știi că cei mai mulți în firma asta sunt români? Sunteți foarte muncitori!”.
Nu știam asta, nu cunoșteam firma. Erau primele mele zile în acel loc de muncă, foarte bucuros ca agenția care mă plasase acolo îmi dăduse atât de ușor postul, în condițiile în care nu aveam toate actele în regulă.
Am început să vorbim apoi vrute și nevrute, iar când Qasim îmi povestea despre copilăria, familia şi visele lui, realizam că nu sunt cu nimic diferite de copilăria, familia și visele mele. Doar locurile în care se întâmplase să ne naștem difereau.
Mi-l amintesc, apoi, pe Lucky. Numele lui real nu-l cunoșteam niciunul, pentru că era un nume indian, foarte greu de pronunțat. Toți îi ziceam “Lucky”. Arăta ca o păpuşă, micuț de statură, cu turban colorat și o barbă uriașă. Era un tip foarte haios, nu se omora cu munca, dar susținea sus și tare, în fața oricui avea chef să-l asculte, că este singurul din site care muncește cu adevărat! Ca mulți alți indieni pe care i-am întâlnit, avea, însă, o mână fină și era bun la muncile care cereau atenție și migală.
Într-o zi, a venit lângă mine și, în engleza lui stâlcită, m-a întrebat:
– Bob, ce zi e azi, 13 sau 14?
– 13, Lucky, de ce?
– Aaa, today is my happy birthday…
– La mulți ani, Lucky! Să fii fericit!
I-am strâns mâna cu putere și i-am explicat că trebuie să dea de băut, știind ca el, din religia Sikh fiind, nu consuma alcool. Dar nu părea în apele lui.
– Stai liniștit, nu trebuie să dai de băut, era o glumă.
Atunci s-a uitat la mine și mi-a zis, în felul lui simplu și direct:
– Nu mi-am văzut mama de șapte ani.
Mi-a arătat şapte degete, parcă pentru a sublinia cât de mult îl dor acei ani, iar eu m-am gândit că în trei degete, însemnând ore, nu ani, mă sui în avion și sunt acasă.
În încheiere, îți mulțumesc pentru șansa de a împărtăși aceste gânduri și trăiri, iți doresc să scoți la suprafață poveștile si experiențele câtor mai mulți români și, nu în ultimul rând, felicitări pentru toate lucrurile faine pe care le faceți prin intermediul grupului Români in Londra.
De la români ajutați să-și găsească un loc de muncă sau un acoperiș deasupra capului, până la dureroasele cazuri în care îi ajutați pe cei rămași fără aripi, să se întoarcă în pământul de acasă.
Bogdan, nu sunt un om care oferă lauda gratuit, însă pentru tine nu am destule. Și încă un pont pentru cititori: intrați pe pagina Bogdan Crontz şi vizionați filmulețele lui. Vă promit o seară deosebită, plină de umor.
C.G.
